Am vorbit o singură dată-n public. Se-ntâmpla undeva prin 2010. Acum, la patru ani distanță, iată-mă în drum spre Residence Domenii Plaza, unde urmează să particip la un curs intensiv de public speaking. Nu că aș avea de gând să mă îndrept în direcția asta, dar sunt curios cum se desfășoară un astfel de curs.

Ajuns în sala unde se va desfășura toată acțiunea, observ că totul este pregătit, cafeaua – caldă, iar, înăuntru, vreo zece persoane așteaptă să învețe, paradoxal, să vorbească. De fapt, ce vreau să subliniez este faptul că n-am întârziat.

Cea care urma să joace rolul instructorului era Amalia Sterescu. Ți-aș putea spune că este vorba despre Amalia Sterescu, cea care a înființat proiecte precum Outsourcing Advisors sau Public Speaking School, dar cred că ți-aș atrage mai mult curiozitatea dacă ți-aș spune că este vorba despre persoana care a preluat primul apel la *222. Acum este speaker profesionist și îi învață și pe alții cum să facă asta.

curs-de-public-speaking-pentru-bloggeri

„20% din populație are probleme grave de comunicare în public și nu se poate face mai nimic pentru a îndrepta situația”, spunea James McCroskey, profesor la Universitatea din Alabama, care a studiat timp de 30 de ani această temă. La începutul studiului, a considerat că exercițiul poate învinge genetica. Acum, nu mai gândește așa.

Sunt multe detalii pe care ar trebui să le ai în vedere dacă dorești să te apuci să faci acest lucru în mod profesionist. Multe dintre ele țin de comunicarea non-verbală, altele țin de psihologie, spontaneitate, umor și de capacitatea de a-ți expune ideile în mod coerent.

Pentru a fi un bun speaker, trebuie să vorbești cu entuziasm, să-i convingi pe cei din public că discursul tău nu este despre tine, ci despre ei. Trebuie să știi să spui povești cu voce tare, iar dacă sunt povești personale, cu atât mai bine.

Unul dintre lucrurile pe care le-am reținut de la acest curs se referă la căile prin care se face comunicarea către public: prin cuvinte, prin tonul vocii și prin semnalele nonverbale. Iar proporția este surprinzătoare (cel puțin pentru mine): cuvintele contează în proporție de 7%, tonul vocii – în proporție de 38%, în vreme ce semnalelor nonverbale le revine un procentaj de 55%. (Nu mă-ntreba cum au fost calculate aceste procente).

Am plecat de la cursul Amaliei cu certitudinea că a ține un discurs necesită timp și efort, dar cu dorința de a repeta o astfel de experiență (chiar dacă nimic nu mă entuziasmează suficient de mult încât să vreau să vorbesc despre).