Adevărul este că n-am mai scris niciodată despre un spectacol de teatru. De fapt, este a treia mea experiență de acest fel. În ciuda titlului, Casa cu pisici nu este despre pisici, ci despre oameni. Și, cumva, s-a lipit de mine. Trei femei, fiecare cu frustrările, dorințele, nevoile, dezamăgirile, istoriile sale. O poveste transpusă într-un discurs scenic care nu te poate lăsa indiferent(ă). Până și scenografia și muzica ți se strecoară subtil în suflet și te deconectează de la tot. Pe de o parte, te relaxează, pe de alta, te forțează să simți. Inițial, nu-ți dai seama ce. E un amalgam de emoții care-ți amenință starea de indiferență până o anulează complet.

Mara (Andreea Grămoşteanu) este o femeie simplă, prea puțin orgolioasă ca să refuze un anumit comportament nepotrivit din partea altora. Nu-i place să se certe; a fost martoră la o mulțime de certuri și știe că acestea nu aduc nimic bun. Are o istorie pe care evită să și-o amintească. Este, poate, cel mai interesant personaj al acestui spectacol, pentru că te solicită un pic dacă vrei să afli ce fel de om este cu adevărat, ce se află în spatele acelei figuri care nu trădează nicio emoție, sau poate doar, uneori, teamă și nesiguranță.

Alexa (Ilinca Manolache) este copilul care nu s-a simțit niciodată dorit. A plecat de acasă pentru a fi singură și s-a întors, după vreo opt ani, pentru că singurătatea nu este niciodată o soluție. Își iubește mama cu aceeași determinare cu care o urăște.

Elena (Emilia Dobrin) și-a găsit o lume a ei în care se ascunde de probleme. Când fiica sa, Alexa, a plecat de acasă, lăsând-o singură, a adus-o pe Mara ca să-i țină companie. Își iubește pisicile, chiar dacă sunt împăiate. O iubește pe Mara, chiar dacă o dojenește și o jignește de multe ori. O iubește și pe Alexa, chiar dacă nu-i spune asta niciodată.

Casa cu pisici este despre fericire și nefericiți, despre cei care nu îndrăznesc să plece și cei care s-au întors, despre acei oameni care au plecat din ei, pentru că înlăuntrul lor era imposibil de stat. Este despre iubire: tăcută, uitată, negată, bolnavă, niciodată arătată. E un spectacol care îmbină ludicul cu tragicul și te invită să te pierzi în marea plină de incertitudini a grotescului uman.