Wovenhand își începe cel de-al șaptelea album, Refractory Obdurate, cu o invitație într-o călătorie de la care habar n-ai la ce să te aștepți. Piesa de deschidere, Corsicana Clip, amintește cumva de trupa alt-country al cărui side-project era Wovenhand în urmă cu vreo 14 ani.

Liderul formației, David Eugene Edwards, făcea parte din 16 Horsepower când s-a reorientat către un nou proiect, unul cu un stil nou, prin care, din 2001 încoace, și-a exteriorizat concepția despre viață, Dumnezeu și credință. Uneori, o face apelând la metafore mai mult sau mai puțin evidente, iar alteori o spune direct, fără ocolișuri.

Când Corsicana Clip trece în partea a doua, unde ritmul se schimbă cu totul, realizezi că aveai dreptate, n-ar trebui să ai nicio așteptare de la călătoria pe care tocmai ai început-o și cel mai bine e să pornești la drum pregătit(ă) pentru orice. Un lucru e sigur, însă: Wovenhand nu te va dezamăgi, dar nici nu te va menaja.

Concepția lui Edwards despre religie este cu totul diferită de ideile cu care probabil ești deja familiarizat(ă). Edwards nu crede că suntem niște păcătoși în fața unui Dumnezeu iertător, ci ne vede ca pe niște netrebnici în fața unui Dumnezeu necruțător.

Pe Masonic Youth, Edwards repetă insistent, pierdut și cu disperare: “This darkness does not want me/ It refuses to hold me”.

The Refractory pare poate cea mai calculată piesă de pe album, cu un ritm care crește gradat, cu o atitudine care exprimă tot timpul control absolut, semănând cu un teasing prelungit în așteptarea climaxului.

Apoi teasingul se termină și Wovenhand trece la lucruri serioase. Good Shepherd, Salome și King David sunt piese care exprimă forță prin fiecare sunet. Este muzică sinceră, convingătoare, puternică, devastatoare, care nu te poate lăsa indiferent(ă).

Field of Hedon este energie pură, electrizantă.

Obdurate Obscura readuce calmul pe Refractory Obdurate cu ritmuri de world music. Dar nu pentru mult timp pentru că urmează Hiss, poate cea mai zgomotoasă piesă de pe album, cu un început care amintește de genul metal. Vocea lui Edwards încearcă să se facă înțeleasă, dar se pierde prin avalanșa de chitare și tobe, care se revarsă tot timpul celor 3 minute și 49 de secunde.

El-bow încheie această călătorie fantastică, pe parcursul căreia simți cum muzica te pătrunde și cum te pierzi în întunecimea ei. Acesta nu este un album pe care să-l asculți pentru a te simți bine, ci pentru a-ți aminti că poți simți. Orice.