Nu sunt multe filme de Alfred Hitchcock pe care să mi le amintesc, deşi, în copilărie, cred că le-am văzut aproape pe toate. Unul singur, însă, a avut un impact destul de mare asupra mea, la vremea la care l-am văzut, încât îmi aduc şi acum aminte de tensiunea ce domina întreg filmul. Este vorba despre Păsările. Probabil că dacă l-aş revedea azi, efectele vizuale mi s-ar părea de mâna a treia şi suspansul ar lipsi cu desăvârşire. De aceea, cred că anumite filme trebuie vizionate la timpul potrivit, înainte ca misterul cinema-ului să se evapore şi să fie înlocuit cu acronime de genul CGI, 3D sau IMAX.

Dar nu despre Păsările mi-am propus să vorbesc aici, ci despre Vertigo.

L-am văzut recent, intrigat de faptul că apare menţionat în majoritatea topurilor cu cele mai bune filme din toate timpurile şi pentru că Alex Leo Şerban i-a dedicat un întreg capitol în cartea sa Despre filme.

Am privit stupefiat, peste două ore, la acest film multi-lăudat, încercând să înţeleg motivele pentru care a ajuns să se vorbească despre el ca despre un clasic, ca despre o vizionare obligatorie pentru orice cinefil.

Şi n-am găsit niciun răspuns.

Povestea este una banală: un tip – Gavin Elster (Tom Helmore) – vrea să-şi ucidă soţia iar, pentru a nu dădea de bănuit, îl angajează pe Scottie (James Stewart), o cunoștință din vremea colegiului, fost poliţist, ca să o urmărească, ştiind că acesta suferă de rău de înălţime.
Astfel, Gavin mai angajează și o femeie, pe care i-o prezintă lui Scottie ca fiind Madeleine Elster, adică soţia sa. Numai că aceasta nu este Madeleine; un lucru pe care noi, publicul, îl vom afla mai târziu.
Într-o seară, această femeie iese din oraş şi se urcă în turnul unei biserici. Însă, fostul poliţist nu poate să o urmeze, pentru că… v-aduceţi aminte că am spus că are rău de înălţime, nu?
La câteva secunde, se aude un ţipăt şi o femeie cade din turn, murind pe loc.

Aici se încheie prima parte a filmului. În partea a doua, Scottie reîntâlneşte o tipă ce i se pare că seamănă cu soţia prietenului său, cea pe care fusese angajat să o urmărească şi de care ajunsese să se îndrăgostească.
Numai, ce să vezi?!, femeia asta chiar era cea pe care o urmărea eroul nostru, dar nu era şi soţia prietenului său.

Mă urmăriţi până aici?

Ei bine, nu stau să vă mai povestesc ce se petrece în continuare. Urmăriţi şi voi filmul, pentru că nu este unul rău, dar nu e nici capodopera de care vorbeşte toată lumea.
„Este doar un film„, aşa cum obişnuia Hitchcock să spună când diverşi critici încercau să descopere mesajele ascunse din filmele sale.

Şi totuşi, de ce spun criticii că Vertigo este o capodoperă?

Pentru felul în care prezintă un bărbat obsedat de chipul unei singure femei şi vrea cu orice preţ să o aducă înapoi.

Pentru felul în care Hitchcock prezintă dragostea: ca o dependenţă ce, în cele din urmă, îi va fi fatală eroinei principale, interpretată de Kim Novak.

Pentru suspansul şi pentru efectele sale vizuale.

Pe mine, însă, nu m-a convins nimic din toate acestea. E adevărat că, neştiind nimic despre acest film înainte de a-l viziona, m-a surprins direcţia pe care o ia în partea a doua. Numai că personajele sunt de gheaţă, te uiţi la ele şi nu-ţi spun nimic, nu m-au convins că sunt altceva decât nişte simple personaje dintr-un film şi n-am găsit nicio motivaţie pentru deciziile pe care acestea le iau.

Iar finalul mi s-a părut de-a dreptul stupid.

Vertigo pare a fi precursorul blockbusterelor de azi, la care te duci pentru efectele 3D şi mai puţin pentru poveste.

Verdict: 2/5