Memoria-i un lucru pervers de interesant.

Pentru unii e locul din care n-ar mai vrea să plece. Ăștia sunt cei norocoși. Cei care au luat startul atunci când trebuia. Care, poate, chiar au condus cursa la un moment dat. Probabil că o pană de cauciuc, o defecțiune la motor sau un acroșaj i-au făcut să stea acum pe margine. Dar au avut momentul lor. Iar, de cele mai multe ori, asta-i de ajuns.

Pentru alții, e un loc în care refuză să se mai întoarcă, de teamă de a nu rămâne blocați acolo. Aceștia sunt cei care au plecat c-un handicap în cursă. Poate că nu-s pe poziții fruntașe, dar, pentru cei mai mulți, este suficient. Numai că, la un moment dat, vor intra la boxe, iar când vor reveni pe pistă, o vor face mereu cu frică, frica de-a nu fi pierdut avantajul, frica de-a nu trebui s-o ia de la capăt.

Și mai sunt cei care abandonează înainte de-a lua startul. Aceștia nu mai au memorie. N-au avut niciodată. Nu au de ce fugi sau unde să se întoarcă, pentru că n-au fost niciodată nicăieri. Îi vezi pe margine, fără direcție, fără scop, ignorați de toată lumea.

Ce voiam să spun este că alergăm ca nebunii, ani de-a rândul, fără să ne dăm seama că, de fapt, ar fi trebuit s-o luăm în direcția opusă. Unii au curajul de-a se-ntoarce din drum. Alții continuă să meargă înainte, chiar dacă știu că așa nu vor ajunge nicăieri.