Reflektor este genul acela de album care te anunță încă de la primele acorduri că tocmai asculți un album important, unul referenţial pentru generația/epoca actuală, unul experimental/inovator, unul care vizează perfecțiunea. Iar, în câteva momente, chiar o atinge.

Un dublu-disc ce ține 85 de minute, Reflektor se numără, alături de noul Daft Punk și noul Tindersticks, printre cele mai bune materiale din acest an.

Bineînțeles că mă poți contrazice. Îmi poți spune că, în unele momente, este steril și nu transmite emoție sau că totul pare mult prea calculat sau că retorica versurilor nu este pentru tine sau că amestecul de genuri te deranjează.

Iar eu bineînțeles că te pot înțelege. Dar te-aș ruga să-l mai asculți o dată. De fapt, nu o singură dată, ci ascultă-l de 4-5 ori. Ascultă-l până când vei ajunge să-l simți. Până când vei înțelege că Reflektor, cântecul ce deschide albumul, poate fi considerat imnul generației actuale.

La naiba! Sună ca un clișeu.

Hai să reformulez. Reflektor ești tu. Este tipa sau tipul cu care ai vorbit de dimineață pe Facebook și despre care nu știi aproape nimic. (We’re still connected, but are we even friends?) Este ambiguitatea și nesiguranța din viețile noastre (We all got things to hide).

Apoi, cei ce s-au autointitulat The Reflektors (în campania de promovare a albumului) repetă obsedant „But we exist„.

Urmează Flashbulb Eyes, poate cel mai dinamic cântec de pe album.

În timp ce Here Comes the Night Time vine ca o amenințare, cu schimbări de ritm surprinzătoare și cu versuri ca: When you look in the sky, just try looking inside / God knows what you might find.

Normal Person aduce southern rock-ul pe Reflektor și revine, oarecum, la ideea din primul cântec. You dream in English now / In proper English, look how / You’re just the same as me.

Internetul și canalele social media au ajutat limba engleză să ajungă să fie cea mai vorbită la momentul actual, în vreme ce societatea te vrea într-un anumit fel, te învață încă din primii ani de viață că pentru a avea succes trebuie să respecți anumite reguli și trebuie să te încadrezi în anumite tipare. Look at those normals go / When they get excited, they try to hide it.

You Already Know pare mai mult o joacă.

Iar prima parte a albumului se încheie cu revolta de pe Joan Of Arc (Now they tell you that you’re their muse / Yeah, they’re so inspired / But where were they when they called your name / And they lit the fire?).

Awful Sound (Oh Eurydice) îmi amintește, ca sound, de albumul precedent: The Suburbs, dar povestea nu se mai desfășoară în suburbii, ci în ”reflective age”: We know there’s a price to pay / For love in the reflective age.

It’s Never Over (Oh Orpheus) nu reușește să-l depășească pe Reflektor în preferințele mele, dar l-aș clasa pe locul al doilea în topul celor mai bune cântece de pe acest album. Totul se completează aproape perfect: Win Butler, Régine Chassagne, ritmul, atmosfera, instrumentația, chiar dacă povestea de dragoste nu are deloc un final fericit:
Now that it’s over / Now that you’re older / Then you will discover / It’s never over.

Porno merită ascultat chiar și numai pentru bass-ul acela obscen care răsună pe parcursul întregului cântec.

Afterlife creează dependență, mai ales dacă vezi și clipul cu Greta Gerwig.

Iar Supersymmetry încheie în liniște o colecție de momente care reflectă, în cele din urmă, societatea zilelor noastre, una care, în teorie, poate reprezenta o idee frumoasă, dar în practică… If this is heaven / I need something more.