Avonmore este cel de-al 15-lea album solo al lui Bryan Ferry și apare la aproape un an și jumătate de la precedentul, intitulat The Jazz Age.

Este multă tristețe pe Avonmore, o tristețe nostalgică și melodioasă. Uneori devine monotonă, dar se-ntâmplă rar.

Începe cu Loop de Lil, o piesă „luxuriantă”, care-ți desfată auzul cu sunetul Roxy Music din urmă cu câteva decenii.

Urmează Midnight Train fără ca măcar să observi vreo schimbare. Sentimentul de nostalgie rămâne, deja te gândești să reasculți vechile albume Roxy Music sau Bryan Ferry și nu-ți vine să crezi cum de le-ai lăsat deoparte atâta timp.

Soldier of Fortune devine monoton după primul minut, dar urmează Driving me Wild, care te invită la dans.

A Special Kind of Guy ar fi putut fi cea mai bună piesă de pe Avonmore, dacă n-ar fi existat Johnny and Mary.

Avonmore, cântecul care dă titlul albumului, aduce cele mai antrenante momente pe această colecție de melodii. După care poți trece rapid peste Lost.

Ritmul de pe One Night Stand e molipsitor. Send In the Clowns, cover după cântecul cu același nume al lui Stephen Sondheim, te obligă să-i asculți versurile, dar, de fapt, te pregătește pentru deja-amintitul Johnny and Mary, un alt cover, după Robert Palmer de data asta, unul dintre cele mai bune cântece pe care le-am ascultat în 2014.
O poveste simplă, două personaje. O poveste despre încredere, nesiguranță și teamă, o poveste despre asumarea unor riscuri și despre renunțare.

Avonmore înseamnă multă nostalgie, frustrare, deziluzii și dezamăgiri, citit printre rânduri și exprimări directe, iubiri destrămate și altele care n-au avut șansa să înceapă.

Îmi place și îi iert toate tendințele melodramatice.