În 2014 am ascultat mai multă muzică bună decât filme (bune sau proaste) am văzut. Am ascultat din mai toate genurile, chiar dacă am renunțat aproape complet la country (lucru care n-ar mai trebui să se întâmple în 2015, zic).

Am ascultat în general streaming, folosind serviciile Zonga, Deezer, Spotify, Soundcloud, Grooveshark, NPR, Pithchfork Advance sau Jango.

A fost muzică bună, dar a fost și multă muzică proastă. Unele albume mi-au plăcut suficient încât să le ascult pe repeat o săptămână întreagă, altele au rezistat doar 2-3 zile, iar pe multe le-am întrerupt după câteva minute.

Au fost descoperiri interesante – cum ar fi Nothing, sau dezamăgiri așteptate – precum noul album de la Coldplay, dar și dezamăgiri surprinzătoare – ca noul album Against Me!.

Everyday Robots, al lui Damon Albarn – l-am ascultat o dată și mi-am tot spus că ar trebui să-l reascult. N-am mai făcut-o.

Songs of Innocence, al celor de la U2 – l-am ascultat o zi înteagă. Nu știu de ce.

Am început cu ideea de a face o listă cu 6 cântece. Am renunțat la idee când mi-am dat seama că dintr-un singur album aș fi epuizat cele 6 locuri. Am înlocuit cântece cu albume. Dar 6 ar fi fost prea puține.

Kaiser Chiefs, Education, Education, Education & War

energie și entuziasm; ambele într-o cantitate și cu o intensitate molipsitoare. Am ales Misery Company, pentru că My Life e prea mainstream.

Franz Ferdinand, LateNightTales

contribuția celor de la Franz Ferdinand la seria de colecții LateNightTales, la care au mai participat și Belle and Sebastian, Flaming Lips, Metronomy, Air, MGMT și Röyksopp. Cea mai bună selecție din acest mix: Love Will Set You Free, de Carrie Cleveland.

Nothing, Guilty of Everything

despre Guilty of Everything am scris mai multe aici. Un album din sub-genul noise-rock, pe care trebuie să-l asculți doar în întregime.

Phantogram, Voices

pentru că ”Bad dreams never affect me”. Cel mai bun album electropop ascultat în 2014.

Billy Idol, Kings & Queens of the Underground

muzica anilor 80-90, în 2014. Primul album al lui Billy Idol în 10 ani și e surprinzător de plin de energie având în vedere că vine de la un tip ce se apropie de 60 de ani.

Bryan Ferry, Avonmore

al 15-lea album solo al lui Bryan Ferry și apare la aproape un an și jumătate de la precedentul, intitulat The Jazz Age. M-a cucerit de la prima ascultare. Iar Johnny and Mary, coverul la cântecul cu același nume al lui Robert Palmer, e pur și simplu superb.

Morrissey, World Peace Is None of Your Business

un album care sună fantastic de la început până la final.

Eels, The Cautionary Tales of Mark Oliver Everett

mi-a atras atenția titlul albumului, apoi clipul piesei Lockdown Hurricane, după care am ascultat tot albumul și n-a fost o greșeală.

AC/DC, Rock or Bust

pentru că orice album nou de AC/DC trebuie ținut minte. Începe cu Rock or Bust, apoi vine Play Ball, urmat de Rock the Blues Away, Miss Adventure, Dogs of War, Got Some Rock, Hard Times, Baptism by Fire, Rock the House, Sweet Candy și se încheie cu Emission Control. Aproape 40 de minute de rock 100%. Și, apoi, o iei de la capăt.

Leonard Cohen, Popular Problems

ca și în cazul lui AC/DC, de la Leonard Cohen știi la ce să te aștepți. Și nici la 80 de ani, Cohen nu dezamăgește, ba chiar m-a surprins cu un album cu mult mai bun decât mă așteptam. “It was good, it wasn’t boring / It was almost like the blues…”

War on Drugs, Lost in the Dream

aproape uitasem de el. Calm, melancolic, personal, intens, emoționant, și Adam Granduciel rostind versuri parcă inspirate din viețile personajelor create de Willy Vlautin în cărțile sale.

+1-ul acela din titlu vine de la o nouă colecție de cântece semnate Queen. Nu sunt noi, dar albumul este din 2014 și nu aveam cum să ratez să-l menționez.

Queen, Queen Forever

pentru că orice ocazie de a asculta Queen e binevenită.